Categorii
Opinii

Economia României, de la panică la criză de încredere

Recesiunea economică din acest an va fi însoțită de o criză de încredere interpersonală. Dacă la crizele din trecut, vinovatul era ușor de demonizat, fie că era vorba de administrații publice corupte, de bănci lacome sau de investitori speculativi, acum responsabilul este unul misterios. Am ajuns să îi privim cu suspiciune pe cei care strănută, pe cei care fac cumpărături de panică, și pe cei care vin din afara țării. Am intrat într-o criză de încredere socială. Și în lipsa încrederii, asocierea și formarea brută de capital pentru IMM-uri, devine un deziderat tot mai greu de atins.

Ani întregi de cheltuieli bugetare iresponsabile au făcut ca situația din România să nu fie tocmai roz, chiar și înainte să apucăm să întrăm în logica pandemiei Covid-19. Problemele din sectorul public, precum deficitul bugetar, cheltuielile bugetare greu sustenabile, majorările nerealiste ale pensiilor programate pentru luna septembrie, anunțau deja dezastrul viitor. Era nevoie doar un factor declanșator, acea lebădă neagră pomenită analiști, pentru ca prăbușirea să înceapă.

La proasta administrare a sectorului public se mai adaugă desigur restrângerea continuă a sectorului industrial (ianuarie a fost a 8-a lună consecutivă de scădere) și modul necumpătat în care sunt administrate multe din IMM-urile românești. Micii patroni care își scot tot profitul din societate pentru că impozitul de 1% îi invită la asta, care își pun orice cheltuială pe firme, blocând constant capitalizare acestora, sunt acum puși într-o situație imposibilă. Industrii întregi sunt în risc de faliment pentru că micul patronat păstrează în conturile firmelor capital pentru o lună sau două de funcționare. Este de așteptat ca lipsa fondurilor publice și slaba capacitate a statului să ajute IMM-urile, corelate cu izolarea socială de durată, să ducă la un val de concedieri mai sever decât cel cauzat de criza din 2008.

Oamenii deja sunt la un nivel al panicii fără precedent, se fac stocuri de mâncare de parcă am fi trecut printr-un bombardament de război și mulți se expun la riscul contaminării cu virusul doar pentru a-și mai adăuga o pungă de făină în cămară. Este de văzut însă cât de bine sunt pregătiți financiar românii pentru o criză prelungită. Cei care și-au învățat lecția din 2008 probabil că au suficienți bani puși deoparte pentru a-și acoperi ratele pentru câteva luni și cele necesare traiului.

În contextul acestei stări generalizate de panică, oamenii au ajuns să se suspecteze reciproc, pentru că oricine poate să fie purtător al virusului, responsabil de lipsa produselor de pe rafturi sau, de ce nu, proaspăt întors dintr-o țară cu peste 500 de cazuri. Vedem practic că indivizii par să-și fi pierdut rațiunea. Fluxurile financiare din economie au fost sugrumate și sunt orientate, cu precădere, spre câteva domenii limitate. Și știrile alarmiste, că situația s-ar putea prelungi până la obținerea unui vaccin, adică 1 1,5 ani, amplifică și mai mult această distorsionare a fluxurilor financiare.

De bine, de rău vom trece peste aceste luni de izolare autoimpusă, dar întrebarea care se ridică este cum vom restabili încrederea noastră în oameni și firme? Cât timp va dura până când oamenii vor putea să călătorească în comun, să se cazeze sau să mănânce într-un loc public fără să se teamă de contaminare? Și chiar dacă această lipsă de încredere în semenii noștri va continua și după ce virusul va deveni o amintire, capacitatea economiei de a se recupera va fi mult încetinită.

De ce zic asta? Pentru că am văzut același fenomen în anii de după revoluție. Am auzit în ultimii 30 de ani că România a ieșit din comunism cu zero datorii și cu o industrie, ce e drept învechită, care ar fi putut fi salvată, prin politici adecvate. Se consideră că acel „Nu ne vindem țara” și privatizarea de tip MEBO ne-au costat scump în perioada de tranziție. Dar chiar și dacă aveam excedent și industrie modernă tot am fi avut o tranziție extrem de dureroasă pentru că în toate aceste analize se omite un aspect, factorul uman. În 1990, românii veneau după zeci de ani în care suspiciunea și turnătoria deveniseră elemente comune în peisajul cotidian.

În 1990 nu mai aveam încredere nici măcar în rudele apropiate și acest lucru este extrem de vizibil în modul în care au evoluat IMM-urile din anii aceia. Epoca ar putea fi caracterizată ca una a marilor țepe. Ani întregi la ordinea zilei au fost știri despre asociați înșelând asociați, furnizori care țepuiau, furnizori care nu erau plătiți etc. A fost nevoie de ani de zile pentru ca comportamentele de acest gen să se transforme în excepții în economie. Neîncrederea și suspiciunea s-au generalizat în societate apărând riscul ca în 1-2 ani să se extrapoleze în 1-2 ani în sectorul IMM-urilor. Micile afaceri pornesc, de obicei, cu mai puțin capital, compensat prin muncă și asociere. Formarea de capital pentru micile afaceri va deveni problematică în anii următori.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.