Impozitele locale pot genera reforme structurale chiar dacă reflexul politic dominant din România este să trateze această idee ca pe o erezie electorală. Discuția despre impozite pornește aproape întotdeauna de la frică și se oprește înainte de a ajunge la esență: statul român evită deliberat să folosească fiscalitatea locală ca instrument de schimbare, preferând să conserve un sistem administrativ fragmentat și o imagine statistică convenabil de neclară. În realitate, o creștere inteligentă a taxelor de proprietate, combinată cu scutiri temporare bine țintite, poate declanșa exact tipul de reforme structurale pe care le invocăm constant și le amânăm sistematic.
De ce evităm subiectul impozitelor?
În România, impozitul pe proprietate este tratat ca un subiect toxic electoral. De fiecare dată când apare ideea alinierii la practicile europene, reacția este una defensivă: „nu acum”, „nu pe spatele oamenilor”, „nu înainte de creșterea veniturilor”. Rezultatul este previzibil. Potrivit datelor Eurostat, România se situează constant sub media Uniunii Europene în ceea ce privește veniturile din impozite pe proprietate raportate la PIB. Această subfinanțare cronică a bugetelor locale se traduce în servicii publice slabe și dependență de transferuri centrale.
Problema nu este nivelul scăzut al taxelor în sine, ci faptul că ele nu sunt folosite ca instrument de politică publică. În forma actuală, impozitele locale nu stimulează nici eficiența administrativă, nici raportarea corectă a condițiilor de locuire. Din contră, ele recompensează fragmentarea și subdeclararea.
1) Comasarea administrativă: reforma pe care nimeni nu vrea să o asume
Cu peste 3.000 de unități administrativ-teritoriale, România este un caz-școală de fragmentare administrativă. Avem comune cu câteva sute de locuitori, primării care funcționează aproape exclusiv din subvenții și aparate administrative al căror scop principal pare a fi propria conservare. Toată lumea știe că sistemul este ineficient, dar nimeni nu vrea să plătească costul politic al reformei.
O soluție forțată ar genera rezistență și conflicte. O soluție voluntară, stimulată fiscal, ar putea însă sparge blocajul. Localitățile care aleg să se comaseze ar putea beneficia de scutirea de la impozitul pe proprietate pentru o perioadă de 3 – 5 ani, la nivel local. Pentru a preveni colapsul bugetar, Guvernul ar suplimenta temporar bugetele noilor entități administrative, condiționat de implementarea efectivă a comasării.
Criticii vor spune că statul „pierde bani”. În realitate, statul cumpără eficiență. După expirarea perioadei de scutire, noile unități administrative vor avea costuri structurale mai mici, capacitate de investiții mai mare și o bază de impozitare consolidată. Economiile realizate din reducerea funcțiilor redundante și din achiziții publice centralizate vor depăși cu mult costul inițial al stimulentului.
2) „Indicatorul rușinii” și ipocrizia statistică
Un alt eșec structural este modul în care România își raportează condițiile de locuire. Indicatorul „locuințe cu baie în interior” a devenit un simbol al subdezvoltării, folosit frecvent în discursuri publice pentru a ilustra decalajele față de Occident. Potrivit Institutului Național de Statistică (INS), Recensământul Populației și Locuințelor 2021, aproximativ 25% dintre locuințele din România nu sunt declarate ca având baie în interior, cu valori mult mai ridicate în mediul rural.
Ceea ce se spune mai rar este că o parte semnificativă din aceste locuințe au, în realitate, băi funcționale. Hidrofoarele și fosele septice sunt larg răspândite, însă proprietarii aleg să nu declare aceste îmbunătățiri pentru a evita creșterea valorii impozabile. Statul știe acest lucru, dar preferă să se prefacă surprins, perpetuând un indicator care amestecă sărăcia reală cu evaziunea administrativă.
Scutirea de impozite ca stimulent
Și aici, soluția nu este pedeapsa, ci stimulentul temporar. Proprietarii care declară sau construiesc băi în interior ar putea beneficia de o scutire de la impozitul pe proprietate pentru 3–5 ani, cu condiția actualizării documentației cadastrale. Măsura ar corecta rapid datele statistice și ar oferi o imagine mult mai fidelă a realității locuirii în România.
După perioada de scutire, statul nu doar că ar încasa venituri mai mari, dar ar avea și politici publice bazate pe date reale, nu pe autoamăgire. În plus, investițiile în igienă au efecte directe asupra sănătății publice, reducând costuri pe termen lung în sistemul medical.
Cine câștigă și cine pierde
Pe termen scurt, câștigătorii sunt cei care aleg conformarea și reforma. Pe termen lung, câștigătorul este statul, care își extinde baza de impozitare și își reduce cheltuielile structurale. Pierd doar cei care profită de fragmentare administrativă și de opacitatea sistemului actual.
Desigur, orice astfel de politică trebuie însoțită de mecanisme de protecție pentru gospodăriile vulnerabile. Plafoanele valorice și facilitățile pentru venituri mici nu sunt opționale, ci obligatorii. Dar ele nu pot fi o scuză pentru inacțiune.
Concluzie
Impozitele pe proprietate nu sunt un scop în sine, ci un instrument. Folosite inteligent, ele pot forța reforme pe care România le amână de decenii: administrații locale mai puține și mai puternice, statistici oneste și condiții de locuire mai bune. Refuzul de a discuta serios acest subiect nu este un act de protecție socială, ci unul de conservare a ineficienței. Reformele reale cer curaj fiscal, nu tabuuri politice.
Disclaimer: Acest text a fost elaborat cu ajutorul inteligenței artificiale.