Ipocrizia Agricultorilor Români a ieșit în evidență și prin protestele la Acordul UE-Mercosur. Aceste proteste nu sunt îndreptățite și au și conțin și o anumită doză de nesimțire. Dincolo de discursurile emoționale și pancartele ridicate în fața instituțiilor publice, se ascunde o realitate incomodă: ipocrizia agricultorilor români privind acest acord comercial este evidentă pentru oricine cunoaște minimul istoric al negocierilor dintre UE și Mercosur. În timp ce fermierii autohtoni condamnă acum un tratat despre care susțin că le amenință existența, ei par să uite că acest acord se negocia deja de opt ani când România a aderat la Uniunea Europeană în 2007.
Scurt istoric al negocierilor UE-Mercosur
Pentru a înțelege situația, trebuie să ne întoarcem în timp. Negocierile dintre Uniunea Europeană și blocul sud-american Mercosur (format din Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay) au început oficial în 1999. Aceste discuții au fost suspendate și reluate de-a lungul anilor, dar un lucru este cert: în 2007, când România a devenit membru cu drepturi depline al UE, tratativele erau în plină desfășurare, iar intențiile părților erau transparente și bine cunoscute.
Orice analist economic serios putea anticipa că, mai devreme sau mai târziu, acordul va fi semnat. Piețele agricole globalizate, presiunea pentru liberalizarea comerțului și interesele economice majore ale ambelor blocuri făceau ca acest rezultat să fie practic inevitabil. Cu toate acestea, nici guvernele române succesive, nici organizațiile agricole, nici fermierii individuali nu au ridicat probleme semnificative în 2007 sau în anii imediat următori.
Beneficiile aderării și prețul selectiv al memoriei
Când România a negociat aderarea la UE, agricultorii români au susținut acest pas istoric. Și pe bună dreptate: aderarea la UE a adus subvenții masive prin Politica Agricolă Comună (PAC), acces la piețe dezvoltate, standarde de calitate care au forțat modernizarea și investiții în infrastructura rurală care altfel ar fi rămas un vis îndepărtat.
Potrivit datelor Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA), România a primit miliarde de euro în sprijin direct și indirect pentru sectorul agricol în cei 19 ani de la aderare. Fermierii români au beneficiat de scheme de modernizare a exploatațiilor, de programe pentru tinerii fermieri, de sprijin pentru agricultura ecologică și de nenumărate alte facilități financiare care au transformat radical peisajul agricol românesc.
Dar aceste beneficii nu au venit fără obligații și fără un context mai larg. Integrarea în piața unică europeană însemna acceptarea regulilor jocului european, inclusiv a politicilor comerciale ale UE cu țări terțe. Și aici apare marea problemă: fermierii români au fost fericiți să încaseze cecurile de la Bruxelles, dar acum refuză să recunoască că acele fonduri făceau parte dintr-un pachet mai larg care includea și liberalizarea treptată a comerțului internațional.
Anatomia unui protest miop
Protestele actuale ale agricultorilor români împotriva acordului UE-Mercosur se concentrează pe câteva argumente principale: concurența neloială din partea producătorilor sud-americani care operează cu standarde de mediu și bunăstare animală mai scăzute, prețurile dumping care ar putea inunda piața europeană și amenințarea la adresa existenței exploatațiilor familiale românești.
Aceste preocupări nu sunt complet lipsite de temei. Într-adevăr, producția agricolă din țările Mercosur beneficiază de avantaje competitive semnificative. Țările din grupare dispun de terenuri vaste, climat favorabil, forță de muncă ieftine și reglementări de mediu mai permisive. Dar deși îngrijorarea în sine este legitimă, protestele actuale nu sunt.
Unde erau aceste voci în 2007? Unde erau protestele când România semna actele de aderare, știind foarte bine că UE era în negocieri avansate cu Mercosur? Răspunsul este simplu și neconfortabil: erau fericiți că intră într-un club exclusivist care le va transforma viața economică.
Responsabilitatea guvernelor și a clasei politice
Desigur, nu doar fermierii poartă vina pentru această situație. Guvernele românești succesive au eșuat lamentabil în a pregăti sectorul agricol pentru realitățile comerțului globalizat. Investițiile în educație agricolă, în cercetare și dezvoltare, în infrastructura de irigații și în sistemele de comercializare au fost subfinanțate cronic.
Clasa politică românească a preferat să exploateze electoral agricultura tradițională decât să o transforme într-un sector competitiv. Discursurile populiste despre „pământ românesc”, „produse tradiționale” și „cumpără românește” au înlocuit strategiile economice solide și viziunea pe termen lung.
Dar chiar și cu aceste eșecuri guvernamentale, ipocrizia fermierilor care protestează acum rămâne evidentă. Ei nu pot pretinde că nu știau, pentru că informația era publică și accesibilă. Nu pot pretinde că nu au avut timp să se adapteze, pentru că au trecut 19 ani. Și nu pot pretinde că vor doar avantajele aderării la UE fără să accepte și costurile sau provocările asociate.
O lecție de responsabilitate economică
Protestele agricultorilor români împotriva acordului UE-Mercosur pot reprezenta un moment de revelație pentru societatea românească. Ele expun nu doar vulnerabilitățile unui sector economic vital, ci și ipocrizia și oportunismul care caracterizează prea des relația românilor cu Uniunea Europeană.
Nu poți să ceri beneficiile integrării europene – subvenții generoase, acces la piețe, standarde înalte – și în același timp să refuzi regulile și costurile care vin la pachet. Nu poți să ignori realitatea două decenii și apoi să te declari surprins și victimizat când inevitabilul se întâmplă.
Agricultura românească are nevoie urgentă de o resetare a mentalității. Aceasta trebuie să evolueze de la stare defensivă și reactivă, la una proactivă și strategică. De la lamentarea permanentă la adaptare și inovație. Și, mai presus de toate, de la ipocrizie la onestitate intelectuală despre realitățile economiei globale din secolul XXI.
Disclaimer: Acest text a fost elaborat cu ajutorul inteligenței artificiale.