Finanțarea universităților din România este un subiect care riscă să se piardă între populism și politici publice implementate deficitar. Premierul României a declarat că nu este firesc ca o facultate să primească aceeași finanțare dacă absolvenții ei nu ajung să profeseze în domeniul studiat. Pe bună dreptate, declarația a stârnit reacții puternice în spațiul public. La prima vedere, ideea pare cu bun-simț economic: statul ar trebui să investească unde există randament pe piața muncii. Problema apare atunci când această logică simplificată ignoră cauzele reale ale dezechilibrelor dintre sistemul de educație și economie.
Absolvenții nu ajung să profeseze în domeniul studiat dintr-o multitudine de motive: salarii necompetitive, lipsa locurilor de muncă locale, migrația externă, schimbările rapide din economie sau calitatea inegală a programelor universitare. A penaliza financiar facultățile pentru aceste efecte echivalează cu tratarea simptomelor, nu a bolii.
Mai mult, universitățile nu funcționează într-un vid de politici publice. Ele răspund unor cifre de școlarizare stabilite anual, în mare măsură, de Ministerul Educației. Dacă statul aprobă mii de locuri bugetate într-un domeniu fără perspectivă de angajare, responsabilitatea nu poate fi transferată exclusiv către instituțiile de învățământ superior.
Rolul Ministerului Educației în dezechilibrele actuale
În arhitectura sistemului educațional românesc, Ministerul Educației joacă un rol central în stabilirea numărului de locuri finanțate de la buget pentru fiecare domeniu de studiu. Aceste decizii influențează direct oferta de forță de muncă pe termen mediu și lung. Cu toate acestea, alocările sunt adesea realizate pe baza inerției administrative, a presiunilor politice sau a capacității instituționale existente, nu a nevoilor reale ale economiei.
De-a lungul anilor, România a produs excedente masive de absolvenți în unele specializări și penurii acute în altele. În timp ce anumite industrii se confruntă cu lipsă de ingineri, tehnicieni sau specialiști IT, alte domenii continuă să primească finanțări consistente, în ciuda perspectivelor limitate de angajare.
Această discrepanță nu este rezultatul deciziilor autonome ale universităților, ci al unui sistem centralizat de planificare defectuoasă. A reduce finanțarea facultăților pe baza ratei de angajare a absolvenților, fără a reforma mecanismul de alocare a locurilor bugetate, riscă să adâncească inegalitățile și să distrugă programe academice valoroase, inclusiv din domenii strategice pe termen lung precum cercetarea fundamentală sau științele sociale.
De ce abordarea premierului este economic greșită
Din perspectivă economică, politica sugerată de premier introduce un mecanism de finanțare pro-ciclic și instabil. În perioade de recesiune, când angajările scad, universitățile ar primi mai puțini bani, exact atunci când societatea ar avea nevoie de investiții în recalificare și educație. În faze de boom economic, finanțarea ar crește, alimentând posibile supracapacități.
În plus, corelarea rigidă dintre domeniul absolvit și domeniul de angajare ignoră realitățile moderne ale pieței muncii. Competențele transferabile – gândirea critică, analiza de date, comunicarea, managementul proiectelor – permit absolvenților să performeze în sectoare diferite de cele studiate. Un economist poate lucra în IT, un sociolog în marketing, un filolog în resurse umane, fără ca investiția educațională să fie irosită. În plus, când lucrează în alte domenii ei pot să aducă o viziune diferită în echipă. De multe ori, aceste transferuri de competențe facilitează inovarea.
Reducerea finanțării pe criterii simpliste riscă să transforme universitățile în simple fabrici de forță de muncă pe termen scurt, subordonate exclusiv fluctuațiilor pieței. În timpul unei crize economice severe majoritatea programelor universitare ar ajunge să fie închise. Rolul educației superioare este însă mai amplu: formarea capitalului uman, stimularea inovației și consolidarea coeziunii sociale.
O soluție multianuală bazată pe date reale
În locul măsurilor punitive și reactive, România are nevoie de un mecanism predictiv de corelare între educație și piața muncii. O posibilă soluție ar fi realizarea anuală a unei analize sociologice centralizate, coordonată la nivel guvernamental, prin care companiile să fie chestionate asupra intențiilor de angajare pe termen scurt și mediu, defalcate pe domenii de competență.
Desigur, în primii ani, aceste estimări ar conține erori semnificative. Intențiile de angajare sunt influențate de ciclul economic, de incertitudini geopolitice și de evoluții tehnologice imprevizibile. Tocmai de aceea, sistemul ar trebui să fie gândit pentru colectarea multianuală a datelor. Acestea ar permite calcularea unor factori de corecție care să țină cont de diferența dintre planuri și angajările efective. De asemenea, factorii de corecție ar putea lua în calcul și ciclicitatea economică.
În timp, prin corelarea datelor istorice cu evoluțiile macroeconomice, statul ar putea construi modele de prognoză relativ robuste. Acestea ar servi drept bază pentru ajustarea graduală a numărului de locuri finanțate în universități. Astfel, ar fi evitate șocurile bruște și deciziile arbitrare.
Concluzie: politici publice, nu sancțiuni simbolice
Declarația premierului reflectă frustrarea legitimă față de ineficiențele sistemului educațional, dar propune o soluție superficială și potențial dăunătoare. A penaliza financiar facultățile pentru traseele profesionale ale absolvenților înseamnă a ignora responsabilitatea structurală a statului în planificarea educației și a pieței muncii.
Reformele reale necesită date, analiză și viziune pe termen lung, nu măsuri brutale menite să transmită semnale politice rapide. Corelarea dintre educație și economie nu se obține prin tăieri de buget, ci prin mecanisme inteligente de anticipare a cererii de competențe.
Dacă România își dorește un sistem universitar relevant și performant, trebuie să investească în politici publice bazate pe dovezi, nu în sancțiuni simbolice care riscă să agraveze exact problemele pe care pretind că le rezolvă.