Inflația de 2% nu este optimă

Inflația de 2% nu este una optimă, deși această idee a fost promovată cu insistență de către băncile centrale ale lumii. Ținta de inflație de 2% a fost enunțată atât de des și cu atât de multă convingere, de către reprezentanții băncilor centrale, încât s-a creat iluzia că are fundamente științifice. În realitate, mitul inflației de 2% a pornit de la o banală declarație televizată și a fost adoptat de bănci pentru că este convenabil. O inflație de 2% este suficient de mare pentru a stimula creșterea economică fără ca populația să sesizeze pierderea puterii de cumpărare.

Acest mit, întreținut și alimentat de către băncile centrale, își are originea într-un interviu televizat din Noua Zeelandă. În anii 1980, economia din acea țară a trecut printr-o perioadă cu inflație de două cifre. În 1988, a fost reușită reducerea indicatorului sub 10% și ministrul de finanțe, Roger Douglas, a fost întrebat, într-un interviu televizat, care este obiectivul urmărit. El a declarat că ideal ar fi ca rata inflației să fie între 0 și 1%. Plecând de la această țintă și luând în calcul eroarea bias care apare frecvent în estimările de cost ale populației, Banca Centrală a Noii Zeelande a obținut un prag superior de 1,75%, pe care l-a rotunjit la 2%. Procentul țintă a fost adoptat ulterior de Banca Centrală a Canadei și, ulterior, a fost preluat în restul țărilor occidentale.

Este mitul periculos?

În general, ținta de inflație de 2% a avut efecte benefice pentru că s-a constituit într-o bază de raportare pentru băncile centrale. O rată a inflației de 2% este un obiectiv mai ușor de realizat, care a lăsat instituțiilor centrale mai mult spațiu de manevră. Acestea au putut să majoreze masa monetară pentru a stimula creșterea economică.

Mitul are însă o anumită doză de toxicitate. Promovarea țintei drept un ideal a făcut ca oamenii să creadă că o inflație de 2% este normală, ideală și că nu are un impact asupra puterii de cumpărare a banilor. Acest fapt este departe de adevăr.

Ținta nu este o problemă, atât timp cât băncile centrale sunt orientate spre a reduce inflația spre zero. Când acestea vor să atingă o situație de echilibru perfect, la nivelul de 2%, situația este diferită. Am văzut cât de periculoasă este urmărirea atingerii unei inflații de 2% în perioada recentă, când s-a emis monedă fără discernământ. Banii ieftini au fost direcționați spre bula crypto-monedelor și cea tech și economia oferea aparența stabilității, cu o inflație care nu creștea. Banii erau absorbiți de  bule și tiparnițele lucrau fără pauză pentru a se ajunge la inflația de 2%. Am mai spus asta, probabil că mulți bancheri centrali au început să creadă în ipoteza unui keynesism funcțional. Imediat ce bulele s-au spart, banii au revenit pe piață și inflația a scăpat de sub control.

Inflația de 2% erodează puterea de cumpărare

Pentru actorii de pe piață inflația care este stimulată să ajungă la 2% nu este un lucru pozitiv. Chiar dacă aceasta pare nesemnificativă, ea erodează constant puterea de cumpărare. Să luăm ca exemplu, efectele unei inflații de 2%, constantă pe o perioadă de trei ani. În cele ce urmează vom calcula pierderea de putere de cumpărare din fiecare an. Știm că:

Pc = 1/IPC

IPC = 1 + ri = 1+0,02 = 1,02

Pc = 1/1,02 = 0,9803921

unde,

• Pc – putere de cumpărare a banilor;
• IPC – indicele prețurilor de consum;
• ri – rata inflației.

Deci inflația de 2% dintr-un an determină reducerea puterii de cumpărare cu 1,96%. Dacă inflația e 2% și în al doilea an, atunci avem:

Pc =  0,9803921/1,02 = 0,9611687 (anul 2)

După doi ani de zile cu inflație de 2%, puterea de cumpărare a unei unități monetare se reduce cu 3,88%.

Pc =  0,9611687/1,02 = 0,9423222 (anul 3)

După trei ani de zile cu inflație de 2%, puterea de cumpărare a unei unități monetare se reduce cu 5,77%.

Politica monetară care a transformat în obiectiv suprem inflația de 2% nu reprezintă situația ideală pentru actorii de pe piață. Un salariat va asista neputincios la modul în care politica monetară anunțată drept optimă îi va diminua puterea de cumpărare.