Categorii
Analize

Statul comite abuzuri prin Codul Muncii

Sinuciderea tinerei din Timișoara în urma presiunilor de la locul de muncă a lansat o dezbatere națională privind practicile din cadrul corporațiilor. S-au semnalat cazuri de abuzuri asemănătoare în toată țara. Nu am văzut însă ca analiza să ajungă la una din sursele majore ale acestei probleme: legislația muncii din România. În momentul de față, o firmă nu poate concedia și un salariat nu poate demisiona fără să suporte consecințe pe termen scurt și mediu.

Statul comite abuzuri prin Codul Muncii atât asupra salariaților, cât și a angajatorilor. Pentru ambele părți, încetarea unui contract de muncă este o provocare însoțită de costuri pe termen scurt și mediu.

Legislația muncii restricționează atât salariații, cât și angajatorii. O firmă care vrea să concedieze un salariat o poate face cel mai ușor prin eliminarea poziției COR din organigramă. Desființarea pozițiilor este dificilă când acestea sunt legate de obiectul de activitate al companiei. Ar însemna să elimine fix specializările care definesc firma. Pe partea administrativă este mai ușor. De exemplu, dacă o firmă desființează poziția de economist, poate aduce în loc un director economic.

Deoarece nu pot elimina pozițiile COR,  multe firme presează angajații să-și dea demisia. Și aici apare un blocaj. Salariații nu pot demisiona, pentru că ar trebui să renunțe și la mijloacele de protecție socială, mai precis la indemnizația de șomaj și la asigurarea de sănătate.

Presiunea asupra angajaților poate lua multe forme, dar, de obicei, presupune stabilirea unor obiective nerealiste, evaluări negative, critici constante etc. Când se ajunge ca angajații să se sinucidă în urma presiunilor, autoritățile au o parte din vina morală.

Codul Muncii alterează dreptul la demisie

Statul Român a rămas ancorat în comunism și în anii 1990. În viziunea autorităților, un loc de muncă trebuie păstrat cu orice preț, chiar și al vieții. O persoană care își dă demisia nu o face pentru că vrea să distrugă indicatorii macroeconomici. Motivele sale sun ample și variate. Un salariat poate să nu se simtă bine la un loc de muncă. Jobul poate să aibă loc într-un mediu toxic sau unul în care angajatorul nu respectă toate normele de siguranță. La fel, activitatea în sine poate să îi provoace nemulțumire. De exemplu, salariatului i se poate solicita un efort disproporționat în relație cu obligațiile din fișa postului sau cu nivelul de salarizare, presiunea psihică poate să ajungă insuportabilă etc.

Niciuna dintre situațiile enunțate nu este considerată de către Statul Român un motiv legitim pentru a demisiona. Dacă vrei să-ți păstrezi dreptul la indemnizația de șomaj și asigurarea socială de sănătate, atunci trebuie să fii dispus să mori la locul de muncă.

Situația este absurdă, pentru că un demisionar nu solicită un ajutor de la stat ci o indemnizație bazată pe contribuțiile sale. De ce mai plătim contribuțiile asiguratorii în muncă dacă nu putem beneficia de  indemnizația de șomaj atunci când demisionăm?

Legislația strâmbă ascunde dimensiunea reală a șomajului

Toate aceste limitări de drepturi îi erau utile statului în anii 1990. În acei ani, plini de turbulențe sociale, autoritățile își rezolvau cel puțin trei probleme prin legislația abuzivă:

  • firmele concediau cu greutate, fapt care permitea păstrarea locurilor de muncă – Practic, vorbim de o strategie primitivă de blocare a creșterii ratei șomajului. Chiar și astăzi, procesul de concediere este atât de complicat încât angajatorii preferă amânarea sa.
  • statul făcea economii – Situația bugetară din anii 1990 era dificilă și fiecare leu economisit conta. Companiile au făcut greu tranziția la economia de piață și disponibilizările erau la ordinea zilei. Situația s-a schimbat însă în ultimii 20 de ani. În prezent, economiile bugertare nu sunt suficient de mari pentru a justifica acest abuz.  Indicatorul Social de Referință (ISR) și indemnizațiile de șomaj sunt ridicol de mici. Ele sunt insuficiente pentru asigurarea vieții la nivel de subzistență. Să lași un demisionar fără indemnizație și fără asigurări sociale de sănătate este cel puțin meschin.
  • se masca nivelul real al ratei șomajului – Demisionarii se pot înscrie în evidențele ANOFM, dar, pentru că nu au dreptul la indemnizații, majoritatea preferă să nu o facă. Statul defilează cu o rată a șomajului de 3-5%, dar cea reală este cu câteva procente mai mare. Generațiile contemporane de angajați nu mai sunt dispuse să accepte la fel de ușor abuzurile angajatorilor, astfel că demisiile sunt întâlnite frecvent. Indivizii preferă să renunțe la locul de muncă atunci când nu se simt bine la acesta.

Suntem în 2024 și în ultimii 3-4 ani presa a fost plină cu titluri în care se evoca lipsa forței de muncă. În aceste condiții, este cel puțin ciudat faptul că Statul Român evită să le recunoască angajaților dreptul de a demisiona.

De Gabriel

Sunt economist și scriu aici în timpul liber. Nu sunt infailibil și continui să învăț din greșelile mele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *