Categorii
Opinii

Economia României între panică și criză de încredere

Recesiunea economică din acest an va fi însoțită de o criză de încredere interpersonală. Dacă la crizele din trecut, vinovatul era ușor de demonizat, fie că era vorba de administrații publice corupte, de bănci lacome sau de investitori speculativi, acum responsabilul este unul misterios. Am ajuns să îi privim cu suspiciune pe cei care strănută, pe cei care fac cumpărături de panică, și pe cei care vin din afara țării. Am intrat într-o criză de încredere socială. Și în lipsa încrederii, asocierea și formarea brută de capital pentru IMM-uri, devine un deziderat tot mai greu de atins.

Economia României este blocată între panică și criză de încredere. Ani întregi de cheltuieli bugetare iresponsabile au făcut ca situația din România să nu fie tocmai roz, chiar și înainte să apucăm să întrăm în logica pandemiei Covid-19. Problemele din sectorul public, precum deficitul bugetar, cheltuielile bugetare greu sustenabile, majorările nerealiste ale pensiilor programate pentru luna septembrie, anunțau deja dezastrul viitor. Era nevoie doar un factor declanșator, acea lebădă neagră pomenită analiști, pentru ca prăbușirea să înceapă.

La proasta administrare a sectorului public se mai adaugă desigur restrângerea continuă a sectorului industrial (ianuarie a fost a 8-a lună consecutivă de scădere) și modul necumpătat în care sunt administrate multe din IMM-urile românești. Micii patroni care își scot tot profitul din societate pentru că impozitul de 1% îi invită la asta, care își pun orice cheltuială pe firme, blocând constant capitalizare acestora, sunt acum puși într-o situație imposibilă. Industrii întregi riscă faliment ulpentru că micul patronat păstrează în conturile firmelor capital pentru o lună sau două de funcționare. Este de așteptat ca lipsa fondurilor publice și slaba capacitate a statului să ajute IMM-urile, corelate cu izolarea socială de durată, să ducă la un val de concedieri mai sever decât cel cauzat de criza din 2008.

Panica s-a instalat în societate

Oamenii deja sunt la un nivel al panicii fără precedent, se fac stocuri de mâncare de parcă am fi trecut printr-un bombardament de război și mulți se expun la riscul contaminării cu virusul doar pentru a-și mai adăuga o pungă de făină în cămară. Este de văzut însă cât de bine sunt pregătiți financiar românii pentru o criză prelungită. Cei care și-au învățat lecția din 2008 probabil că sunt pregătiți. Probabil ei au suficienți bani puși deoparte pentru a trăi și a-și acoperi ratele câteva luni.

În contextul stării generalizate de panică, oamenii au ajuns să se suspecteze reciproc, pentru că oricine poate să fie purtător al virusului. Vedem practic că indivizii par să-și fi pierdut rațiunea. Fluxurile financiare din economie au fost sugrumate și sunt orientate, cu precădere, spre câteva domenii limitate. Și știrile alarmiste, că situația s-ar putea prelungi până la obținerea unui vaccin, adică 1-1.5 ani, amplifică și mai mult această distorsionare a fluxurilor financiare.

De bine, de rău vom trece peste aceste luni de izolare autoimpusă, dar întrebarea care se ridică este cum vom restabili încrederea noastră în oameni și firme? Cât va dura până când oamenii vor putea să călătorească în comun, să se cazeze sau să mănânce într-un loc public fără să se teamă de contaminare? Chiar dacă lipsa de încredere va continua și după pandemie, capacitatea de recuperare a economiei va fi scăzută.

Criza de încredere din anii 1990

De ce zic asta? Pentru că am văzut același fenomen în anii de după revoluție. În ultimii 30 de ani, ni s-a repetat insistent că România a ieșit din comunism o țară industrială fără datorii. Mai mult, industria, deși învechită, ar fi putut fi salvată prin politici adecvate. Se consideră că acel „Nu ne vindem țara” și privatizarea de tip MEBO ne-au costat scump în perioada de tranziție. Chiar dacă am fi avut excedent și industrie modernă,  tranziția ar fi fost dureroasă. În toate aceste analize se omite un aspect, factorul uman. În 1990, românii veneau după zeci de ani în care suspiciunea și turnătoria deveniseră elemente comune în peisajul cotidian.

În 1990 nu mai aveam încredere nici în rude și acest lucru s-a simțit și în modul în evoluția IMM-urilor. Epoca ar putea fi caracterizată ca una a marilor țepe. Ani întregi am fost bombardați cu știri despre asociați înșelând asociați, furnizori care țepuiau, furnizori care nu erau plătiți etc. A fost nevoie de ani de zile pentru ca comportamentele de acest gen să se transforme în excepții în economie. Neîncrederea și suspiciunea s-au generalizat în societate apărând riscul ca în 1-2 ani să se extrapoleze în sectorul IMM-urilor. Micile afaceri pornesc, de obicei, cu mai puțin capital, compensat prin muncă și asociere. Formarea de capital pentru micile afaceri va deveni problematică în anii următori.

Se pare că pandemia a șters o parte din progresul înregistrat în ultimii ani și economia României este iar între panică și o criză de încredere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.