Înțelegerile „no-poach” ajută start-up-urile pentru că le oferă ocazia să atragă angajați valoroși. Înțelegerile de acest tip sunt realizate de către marile companii de pe piață, fapt care le permite start-up-urilor să angajeze orice candidat de pe piață.
Pentru angajați, înțelegerile sunt discriminatorii, pentru că le limitează posibilitatea de a găsi noi locuri de muncă. Pe de altă parte, existența lor poate forța ieșirea din zona de confort pentru a găsi locuri de muncă din afara zonei de interes. Joburile de acest tip sunt o provocare și pot stimula creșterea profesională. Angajații pot căuta locuri de muncă la firme puțin cunoscute, dar cu potențial de creștere.
Ce este o înțelegere „no-poach”?
„No-poach” este înțelegerea între firmele dintr-o industrie prin care acestea se angajează să nu-și „fure” reciproc angajații. Se pleacă de la premisa că un salariat obține abilități specifice, prin efort financiar și transfer de know-how, în cadrul unei firme și că prin atragerea sa de către companie concurentă, aceasta din urmă își creează un avantaj competitiv imoral. În plus, fuga salariaților între firmele de pe piață, pentru majorări salariale, destabilizează mediul de lucru.
Desigur, indiferent de ce motivații au firmele, aceste înțelegeri sunt ilegale și imorale. Unele voci din business le consideră justificate, dar aceste înțelegeri limitează drepturile angajaților. În plus, din perspectivă economică, „no-poach”-ul presupun o blocare a accesului la resursele umane și deci intrarea într-o zonă a concurenței neloiale.
Surprinzător, angajații nu sunt sclavii companiilor
Existența înțelegerilor de acest gen ne demonstrează faptul că sclavajul tinde să reapare în societate sub noi forme. Firmele se consideră proprietare ale abilităților angajaților și acest lucru nu este normal. Interdicția de a lucra la o firmă concurentă presupune o limitare brutală a dreptului la muncă. Indiferent de dimensiunea investiției în formarea unui salariat, firma nu devine proprietară pe experiența acestuia.
Putem analiza argumentele promotorilor acestor politici prin prisma investiției în abilități formate la locul de muncă. Practic, întrebarea este în ce măsură experiența acumulată la locul de muncă este a angajatului sau a firmei. Logica ne obligă să îi recunoaștem angajatului dreptul de proprietate. Compania a beneficiat deja de rezultatele muncii salariatului. Acesta a scris cod, a lucrat la strung, a manipulat un utilaj etc. Din aceste activități au rezultat produse care au fost comercializate pentru venituri.
Din perspectiva legislației, înțelegerile de acest tip ridică mari probleme. Acestea sunt profund anti-concurențiale și restricționează accesul la piața muncii. Firmele care vor să investească în salariați au mijloace legale pentru a se proteja de concurenți. Ele pot utiliza acorduri de confidențialitate, clauze contractuale speciale, brevete de invenție etc. Angajatul și-ar cunoaște astfel drepturile și obligațiile și ar ști din start în ce condiții poate să-și găsească alt loc de muncă în aceeași industrie.
Legalizarea „no-poach”-ului ar reduce drepturile salariaților
Să acceptăm totuși ipoteza că statul ar putea legaliza înțelegerile de tip „no-poach”. Acest lucru ar genera noi probleme. Dacă o firmă ar avea dreptul să decidă unde să nu lucrezi, pentru că ai acumulat experiență în cadrul ei, nimic nu ar împiedica statul să-și aroge aceleași drepturi pentru educația primită în școlilor publice. Există deja opinii în spațiul public că tinerii formați în România nu ar trebui să aibă dreptul să lucreze în străinătate. „No-poach”-ul de stat ar avea deci și un suport popular.
Sigur, în realitate școlarizarea e finanțată din taxele plătite de către părinții și bunicii elevilor, dar, similar, și activitatea unei firme este finanțată de terți, adică de către clienți.
Înțelegerile „no-poach” ajută start-up-urile
Înțelegerile de tip „no-poach” sunt profund imorale, dar succesul lor depinde de numărul participanților. Pe o piață pe care activează multe firme, salariații au posibilitatea să-și ofere serviciile companiilor neparticipante. În schimb, pe piețele de oligopol situația salariaților este mai complicată. O înțelegere între transportatorii aerieni, ar lăsa piloții comerciali fără prea multe posibilități de angajare.
Înțelegerile care nu pot acoperi întreaga piață sunt însă o șansă nesperată pentru micile firme. De obicei, aceste firme nu au capacitatea financiară să atragă cei mai buni specialiști. Cum „no-poach”-ul împiedică forța de muncă valoroasă să se angajeze la marile firme, cele mici pot profita de acest blocaj. În mod normal, startup-urile nu pot concura cu marile companii, acestea având capacitatea financiară să atragă cei mai valoroși angajați de pe piață. „No-poach”-ul dintre marile companii creează fisuri pe piață și le oferă micilor firme posibilitatea să atragă talente, pe care altfel nu și le-ar permite.
