Meditațiile nefiscalizate sunt acceptate tacit în România și nu există perspective pentru ca acest lucru să se schimbe. Orele suplimentare, oferite de către profesori, sunt acceptate ca un mijloc de corecție a deficiențelor din sistem. Chiar dacă majoritatea cadrelor didactice își fac cu brio treaba în sala de clasă, există o cerere relativ ridicată pentru ore suplimentare. Conform unor estimări piața ar ajunge la 120 de milioane de lei pe lună. Cum cererea este scăzută în vacanțe și la început de an, putem aprecia valoarea anuală a pieței la circa 1 miliard de lei.
Sigur, metoda aleasă pentru estimarea valorii pieței nu este perfectă și valoarea reală poate să fie chiar de două sau trei ori mai ridicată. În acest scenariu am vorbi de o piață de circa jumătate de miliard de euro. Ne limităm totuși să folosim estimarea oficială. Dacă statul ar colecta taxe ca la salarizare, adică 43%, suma ar fi de 430 de milioane de lei (circa 87 de milioane de euro). Mulți profesori ar deschide SRL-uri, s-ar angaja cu o fracțiune de normă și ar retrage grosul veniturilor ca profit. Suma colectată de stat ar scădea cu siguranță sub 50 de milioane de euro.
Pentru ca statul să fiscalizerze meditațiile, numărul de angajați ANAF ar trebui să crească. De asemenea, structurile publice ar trebui să se implice activ în combaterea evaziunii din educație. Dificultatea aplicării este recunoscută chiar de către oficialii instituției. Costurile suplimentare ar determina o nouă scădere a beneficiilor fiscalizării meditațiilor. Pentru câteva milioane de euro guvernul și-ar ridica împotrivă profesorii, familiile lor și pe părinții elevilor. Aceștia din urmă ar fi cei care ar trebui să suporte majorarea tarifelor, un efect direct al fiscalizării. Costul politic ar fi prea ridicat.
Sunt meditațiile necesare?
Când se vorbește despre necesitatea meditațiilor, se aduc ca argumente încărcarea claselor, materia stufoasă și dificultatea de a acorda atenție tuturor copiilor în timpul orelor. Privind de la distanță, am fi tentați să credem că meditațiile sunt cerute pentru a ține în viață un mediu extrem de competitiv. Prezumpția că un elev a rămas în urmă doar din cauza aglomerării de la clasă este forțată, mai ales că multe clase operează cu minimul de elevi. În nenumărate școli din țară, clasele sunt constituite din 12-18 elevi.
Dacă problema ar legată de calitatea educației, părinții ar căuta profesori alternativi pentru a-și medita copiii. Ar pleca din start de la premisa că între copiii lor și profesorii de la clasă există o problemă de chimie și ar căuta furnizori de servicii educaționale, cu rezultate recunoscute în zonă. În fapt, meditațiile nu își propun să rezolve o problemă de calitate a educației. Într-un sens, un profesor care acceptă să-și mediteze propriul său elev, recunoaște, prin aceasta, eșecul său la clasă.
Salariile mici sunt completate prin meditații
Problema meditațiilor este veche și tolerată de zeci de ani pentru că profesorii sunt cei mai prost plătiți bugetari. Învățământul gratuit (vorba vine), subvenționat de către stat, nu este atât de gratuit pe cât pare. O parte importantă a serviciilor educaționale este externalizată prin meditații. Practic, „învățământul gratuit” are costuri suplimentare suportate de părinți.
Fiscalizarea nu este cea mai mare parte a problemei. Majoritatea orelor de meditație sunt oferite de profesori elevilor lor. Moral, profesorii nu ar trebui să-și mediteze contra cost elevii și, în curând, se pare că va exista și o interdicție legală. Cu toate acestea, practica este larg răspândită și nu va putea fi înlăturată cu ușurință. Dacă s-ar reuși fiscalizarea și impunerea interdicției legale, mulți profesori nu vor mai avea cum să-și crească veniturile. Fiscalizarea ar presupune costuri suplimentare. Profesorii ar trebui să-și găsească clienți în afara claselor, deci ar trebui să se promoveze, cu costuri adiționale. Riscul major este să asistăm la părăsirea accelerată a sistemului.
Meditațiile nefiscalizate sunt acceptate tacit
Sigur, de fiecare dată când guvernul se va confrunta cu situații imposibile în formarea bugetului, subiectul va fi relansat în spațiul public. Până atunci, însă, rămânem la fel, cu un sistem educațional în care foarte mulți elevi se simt obligați să contracteze ore adiționale de studiu. Prin obligație nu înțelegem aici o forțare și o încălcare a voinței proprii, cât o dorință a elevilor de a rămâne competitivi.
Interdicția legală de a mai efectua ore suplimentare cu elevii de la clasă, nu va produce efectele scontate. Profesorii vor continua să țină aceste ore și, în plus, vor evita să le fiscalizeze. Orice tentativă de fiscalizare a meditațiilor ar duce la prăbușirea pieței. Mulți elevi nu solicită orele pentru că sunt interesați de materii ci pentru îmbunătățirea relațiilor cu profesorii de la clasă. În plus, profesorii vor refuza fiscalizarea pentru că bonurile fiscale ar însemna realizarea unor urme de hârtie (paper trail).
