Curba lui Phillips (Phillips curve) este un model economic care afirmă că există o corelație inversă între rata inflației și a șomajului. Modelul propus de William Phillips s-a bazat pe date statistice din Marea Britanie pentru perioadă 1861-1957. Intervalul cuprinde a doua revoluție industrială, dar o precede pe cea de a treia. Practic, nu există date statistice care să acopere schimbările profunde din a treia revoluție industrială.
Prezumtiva corelație între inflație și șomaj a trezit a făcut ca instrumentul să devină unul apreciat de către cei care elaborează politici monetare, bugetare și fiscale. Ideea că prin influențarea uneia din rate se poate stimula cealaltă a devenit baza acestor politici macroeconomice o bună parte a secolului XX. Stagflația din anii 1970 a demonstrat că modelul are limite. În perioada respectivă, au coexistat rate ale inflației și șomajului ridicate. Cu toate acestea, chiar și astăzi auzim guvernatori de bănci centrale care își argumentează politicile pe baza acestui instrument.
Este de înțeles de ce modelul este apreciat de către aceștia. El îți permite să justifici o politică de relaxare cantitativă. Oficial, generezi inflație pentru că vrei să reduci rata șomajului. Când inflația scapă de sub control și trebuie să adopți o politică de contracție cantitativă, e vina modelului că șomajul se amplifică.
Rezultatele nu au fost mereu cele scontate. Curba lui Philips este departe de a fi un instrument infailibil. Economia și piața muncii s-au schimbat fundamental în ultimul secol și relația nu este confirmată mereu de piață.
Uneori modelul este confirmat de situația de pe piață și acest lucru îl readuce în argumentație. De exemplu, evoluția economiei, de după pandemia COVID-19, pare să confirme ipoteza modelului. În ultimii doi ani, rata inflației a fost ridicată în majoritatea țărilor și rata șomajului scăzută.